A fost odata ca niciodata o fata si un baiat. Fata dorea cu disperare sa fuga de acasa, sa isi gaseasca un sot si sa isi intemeieze o familie. A inceput calatoria prin lume alergand dupa Fat-Frumos pe cal alb. Dupa ce a pupat multe broaste raioase a crezut ca intr-un final si-a gasit printul. Dupa 3 ani de relatie si-au adunat rudele, prietenii si au pus de o nunta mare. Finalul ar trebuie sa fie: „si au trait fericiti pana la adanci batranesi!”, insa in acest caz si multe altele nu este asa, ajung la batranete insa nu fericiti.

Fata noastra a devenit femeie dupa nasterea primului copil, toata atentia si dragostea au fost indreptate catre pruncul cel mic si sotul se lupta sa mai castige si el timp cu draga lui sotie.

Timpul trecea si ea se neglija din ce in ce mai mult.

Timpul trecea si kilogramele se adunau.

Timpul trecea, treningul si camasa sifonata de noapte erau nelipsite din tinuta zilnica.

Timpul trecea si cartile se umpleau de praf, imbatraneau.

Timpul trecea si ei isi spuneau doar vorbe, fraze, cuvinte.

Timpul trecea si ultimul lucru pe care l-au facut impreuna a fost semnarea actelor de divort.

Ni se spune mai mereu ca omul cat traieste invata, ca viata este o lupta continua, daca nu avem batrani atunci trebuie sa ii cumparam pentru ca ei sunt maestrii in scoala vietii, sunt intelepti. Hitler spunea ca: „Viata nu iarta slabiciunea”, cei puternici vor invinge si vor cuceri viata.

De cateva luni bune tot meditez asupra vietii mele, incerc sa ma adancesc si mai mult in ea, vreau sa vad mai exact de unde vin, care este misiunea mea pe aceasta lume si incotro ma indrept. Tot de atunci m-am reintors spre originile mele, am inceput sa fac sapaturi, am stat de vorba cu bunica, care este o femeie foarte inteleapta, cate in luna si in stele si ca de fiecare data, sunt uimita de mintea ei, de vorbele fascinante pe care le impleteste limba ei si care mi le ofera cu atat de multa dragoste si intlepciune. Mi-am ridicat ochii spre cer, i-am coborat in suflet si am pus milioane si miloane de intrebari, vreau raspunsuri, sunt insetata dupa cunoastere, ma hranesc cu ea zilnic.

Ce mi-a spus inima mea?

Nu cauti bine, inca ratacesti, uite, asta e calea pe care trebuie sa mergi, sa revi. Si atunci mi-am intors fata spre Dumnezeu, m-am simtit efectiv ca in pilda fiului ratacitor. Atunci mi-am aflat raspunsurile la putinele intrebari, spun putine pentru ca inca mai sap, si mi-am regasit linistea de care aveam nevoie.

De ce am ratacit?

Karma, destin, soarta, spune-i cum vrei…..

Crezi ca esti stapana pe el, crezi ca tu iti alegi destinul?

Crezi in liberul arbitru?

Crezi ca iti este predestinat sa ti se intample ceva?

Ca nu poti schimba cu nimic soarta?

Ca asa iti este crucea si tu trebuie sa o porti?
In ultima luna m-am gandit si am meditat foarte mult pe acest subiect.

M-au pasionat stiintele oculte, astrologia, tarotul, numerologia, chiromantia. M-am intrebat si m-am tot intrebat care este rostul vietii mele, incotro ma indrept, ce mai am de trait, ce mai am de incercat, cum o sa fac fata la tot ce imi rezerva viata.

M-am gandit la toti oamenii ce au facut parte din viata mea, care a fost rostul si misiunea lor, cum m-au influentat, ce am invatat de la ei.

Si pentru toate acestea aveam nevoie de un loc linistit, asa ca mi-am luat frumos picioarele la plimbare, m-am asezat in curte, pe iarba deasa si verde.

Infinitatea cerului imi era tabloul alb iar gandurile mele erau pensula si culorile cu care am inceput sa trasez usor linii, la inceput mai vagi, in nunate pale, ca dupa un timp totul sa fie mult mai clar si mai pronuntat.

Dintr-un nor am desenat formele casei din copilaria mea, casa bunicilor. O casa batraneasca din caramida veche, de un portocaliu aprins cu geamuri mari, acoperite de obloane maronii de culoarea pamantului.