Potrivit Legii nr. 217 din 22 mai 2003, violenţa în familie reprezintă orice acţiune fizică sau verbală săvârşită cu intenţie de către un membru al aceleiaşi familii care provoacă o suferinţă fizică, psihică, sexuală sau un prejudiciu material.

Constituie, de asemenea, violenţă în familie împiedicarea femeii de a-şi exercita drepturile şi libertăţile fundamentale.

Prin membru de familie se înţelege:

a)  soţul;

b)  ruda apropiată, astfel cum este definită de art. 149 Cod penal

- adolescenţii şi descendenţii:

- fraţii şi surorile şi copiii acestora;

- persoanele devenite prin înfiere, potrivit legii.

Tipuri de violenţă:

- violenţa fizică activă – prin care se provoacă celuilalt membru de familie o serie de vătămări (lovirea cu pumnul sau piciorul, bătaie);

- violenţa fizică pasivă – impune victimei izolare, inclusiv refuzul de a-şi vizita copiii;

- violenţa psihologică activă – reprezintă agresiuni verbale periodice la adresa victimei;

- violenţă psihologică privind oprirea accesului la bani;

- violenţa sexuală – forţarea la activitate sexuală nedorită.

Cauzele violenţei în familie sunt de ordin social, economic, politic, individual

- social – înrădăcinarea tradiţiei potrivit căreia “bărbatul este capul familiei” şi el decide în toate problemele legate de aceasta, la care se adaugă obiceiul educaţiei copilului “prin bătaie”;

- economic – situarea a mai mult de jumătate din familii sub pragul minim de sărăcie duce la amplificarea stress-ului cotidian;

- politic-legislativ – considerarea (multă vreme) a familiei şi a spaţiului său de vieţuire ca fiind tabu, de “neviolat”;

- individual – personalitatea, temperamentul şi caracterul indivizilor sunt factori psihologici ai violenţelor în familie.

Un individ frustrat, fără loc de muncă, apăsat de grija traiului de mâine, cu copii, aflat uneori sub influenţa băuturilor alcoolice, ajunge să nu se mai controleze şi să-şi reverse agresivitatea în familie.

Mai întotdeauna în astfel de cazuri, cel puternic îşi descarcă agresivitatea asupra celui slab: bărbatul asupra femeii, femeia asupra copilului, tinerii asupra vârstnicilor.

Gelozia rămâne, de asemenea, o cauză principală a agresivităţii în familie.

La acest ansamblu de cauze se mai adaugă deficienţele existente în sistemul educaţional, criza de autoritate în familie.

Tratamentul inuman la care au fost supuse multe femei în propria familie a condus adeseori la transformarea acestora din victime în agresori.

O serie de violenţe apar în acele familii în care soţul se consideră „cap de familie”, refuzând ca soţia să lucreze; dorinţa femeii de a-şi căuta o slujbă este adeseori privită ca un atentat la adresa bărbatului, a valorilor tradiţionale stabilite în societate.

O mare parte din conflicte se datorează şi modului în care administrat şi cheltuit bugetul familial de către unul sau altul dintre parteneri.

De cele mai multe ori violentele sunt ciclice, urmând mai multe faze. După violenţe pot apărea momente de calm şi tandreţe din partea agresorului, punctaţi cu cadouri şi cu promisiuni că „nu se mai întâmplă”.

Adeseori, victimele doresc ca violentele să înceteze, nu însă şi relaţia lor cu agresorul. Motivele ţin de aspecte financiare, sentimentale, de existenţa copiilor şi teama de „gura lumii”.

Bătrânii au ajuns să fie priviţi ca o povară de către familie. O formă aparte de violentă în cadrul familiei o constituie şi cea îndreptată împotriva vârstnicilor, constând în neglijarea, abuzul sau maltratarea din partea propriilor copii sau a rudelor apropiate.

Efectele violenţei în familie asupra copiilor:

- copiii devin mai agresivi / mai retraşi decât alţi copii;

- reacţii violente la supărare;

- mereu dependenţi de altcineva;

- note slabe la şcoală, absente, culminând cu abandonul şcolar;

- lipsa încrederii în sine;

- fug mereu de acasă;

- mint;

- ajung să consume alcool şi droguri.

Efectele violenţei intrafamiliale asupra victimelor femei

- stimă de sine scăzută;

- dependentă de agresor;

- autoizolare;

- tentative de suicid;

- imposibilitatea de a contracta în viitor alte relaţii.

Prima întrebare care se pune în mod normal este „De ce mai stă o femeie agresată, în continuare, cu agresorul?”.

- femeile speră ca agresorul să îşi schimbe comportamentul;

- nu au unde să se ducă;

- din cauza copiilor;

- din cauză că îl iubesc;

- teama de consecinţe;

- mândria (nu doresc să afle oamenii);

- dependenţa financiară.

Măsuri ce trebuie luate de poliţie:

- izolarea victimei de agresor;

- îndrumarea victimei către IML pentru constatarea agresiunii;

- în cazul în care victima este minor şi există presupunerea că în continuare sănătatea şi viata acestuia ar fi puse în pericol va fi anunţată Direcţia Judeţeană pentru Protecţia Drepturilor Copilului;

- îndrumarea victimei către un adăpost special constituit;

Prin Legea nr. 217/2003 se completează măsurile de siguranţă, în sensul că instanţa de judecată la cererea victimei sau din oficiu, ori de câte ori există probe sau indicii temeinice că un membru de familie a săvârşit un act de violentă cauzator de suferinţe fizice sau psihice asupra unui alt membru, poate dispune, în mod provizoriu, una dintre măsurile prevăzute de art. 113 şi 114 din C.P. (internarea medicală, obligarea la tratament medical), precum şi măsura interzicerii de revenire în locuinţă.

Instanţa de judecată dispune prin încheiere motivată luarea măsurii respective, câte un exemplar al încheierii se înmânează părţilor, iar în cazul lipsei unei părţi încheierea se afişează la uşa locuinţei.

Măsurile prevăzute încetează la dispariţia stării de pericol care a determinat luarea acestora.

Încheierea instanţei poate fi atacată separat, cu recurs în termen de 3 zile de la pronunţare pentru cei prezenţi şi de la comunicare pentru cei lipsă.

Persoana cu privire la care s-a luat una dintre măsurile menţionate poate cere oricând în cursul procesului penal, instanţei competente să judece fondul cauzei, revocarea măsurii când temeiurile care au impus luarea acesteia au încetat.

Prin Legea 217/2003 se înfiinţează Agenţia Naţională pentru Protecţia Familiei, instituţie publică cu personalitate juridică care funcţionează ca organ de specialitate în subordin ea Ministerului Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei. La nivelul fiecărui judeţ şi sectoarelor municipiului Bucureşti, în cadrul direcţiilor pentru dialog, familie şi solidaritate socială, prin ordin al ministrului muncii, solidarităţii sociale şi familiei, se constituie un compartiment cu atribuţii în combaterea violentei în familie.

Potrivit acestei legi, în cazul comiterii actelor de violenţă în familie, organele de politie intervin la sesizarea victimei, a altui membru de familie, a unei autorităţi sau din oficiu.

De asemenea, lucrătorul de politie va anunţa imediat autoritatea competentă la nivel local în legătură cu situaţia victimei.

Cazurile de violenţă în familie pot fi supuse medierii la cererea părţilor. Medierea nu împiedică desfăşurarea procesului penal sau aplicarea dispoziţiilor legii. Consiliul de familie este asociaţia fără personalitate juridică şi fără scop patrimonial, formată din membrii familiei care au capacitate deplină de exerciţiu conform legii.

Centrele pentru adăpostirea victimelor violenţei în familie sunt unităţi de asistenţă socială, cu sau fără personalitate juridică, care asigură protecţie, găzduire, îngrijire şi consiliere victimelor violenţei în familie, nevoite să recurgă la acest serviciu de asistenţă socială. Primirea acestora în adăpost se face numai în caz de urgenţă sau cu aprobarea scrisă a asistentului familial.

În Codul Penal sunt incriminate o serie de infracţiuni pentru a căror existenţă este necesară vinovăţia sub forma intenţiei. Conform Legii nr. 197/2000 au fost aduse completări şi modificări unor dispoziţii din Codul Penal care au incidenţă asupra faptelor de violenţă comise în familie. Astfel, la art. 180 C.P., după al 1 şi 2 se introduc aliniate în cuprinsul cărora se menţionează că dacă faptele de lovire sau alte acte de violenţă sunt săvârşite asupra unui membru de familie, pedeapsa închisorii va fi mai mare decât în celelalte cazuri.

Legea nr. 61/1991, republicată, pentru sancţionarea faptelor de încălcare a unor norme de convieţuire socială, a ordinii şi liniştii publice, prevede, la art. 1, pct. 23, drept contravenţie alungarea din locuinţa comună a soţului, soţiei, a copiilor, precum şi a oricăror altor persoane aflate în întreţinere.

Acest articol nu poate fi preluat fara acordul nostru.