Am hotarat ca acest articol sa fie diferit fata de tot ce am scris pana acum.

De ce?

Chiar nu stiu.

Pur si simplu asa simt. O sa aibe multe metafore, jocuri de cuvinte, ce este intim sa ramna intim pentru mine, am sa ma folosesc cum stiu eu mai bine de cuvinte pentru a descrie ceea ce simt acum, intr-o seara calduroasa de luni, 22 august 2011.

Imi deschid pagina si incep sa scriu....

Pentru mine nu mai e o joaca...

Poate a fost la inceput, primele zile, poate saptamani.

E ceva atat de nou, frumos si infricosator in acelasi timp, urasc dualitatea asta.

M-m gandit acum cateva zile la relatiile mele ca si cum ar fi un panou de catarat. Sunt eu, esti tu, este panoul=relatia, mai este si plasa de siguranta, sa am grija atunci cand voi cadea, ca o sa fie ceva jos, sa ma prinda, sa nu ma lovesc...si mai este si persoana care imi tine franghia, care ma coordoneaza atunci cand am sa cad, ea este prietena mea, sau dupa caz, familia, terapeuta, prietenii, si ei putini la numar.

Prima incercare, prima relatie, abia astept sa ma catar, toata lumea povesteste cat este de minunat sa o faci, ce sublim este la inaltime. Urc, vioaie, plina de viata, ma aventurez ca nebuna, nu imi calculez nici un pas, nu ascult de nimeni si dupa ceva timp...cad, pic, nu ma doare atat de tare, plasa este tare si elastica in acelasi timp, asa cum trebuie sa fie pentru a amortiza o cazatura de la distanta. Mai incerc o data, acum vreau sa fiu mai atenta, nu pot, cand vad panoul in fata mea, ma incearca o stare de beatitudine, o fericire halucinogena, ma urc teleghidata, iarai sunt haotica in miscari....pic din nou, la naiba.

Al doile panou, parca arata diferit, parca primele miscari deja le stiu, imi sunt familiare, ma catar, imi este mult mai usor, parca toate sunt facute pentru mainile si picioarele mele, rad in sinea mea de bucurie, si cand sunt putin mai neatenta, ceva ma face sa cad....si cad. Nu-i nimic, o iau de la capat, urc din nou, dar de data asta parca nu mai e atat de usor, nu stiu de ce dar imi este dor de primul panou, parca acesta nu este atat de tentant, de provocator, ma cam ia plictiseala si dupa o perioada ma dau jos pentru a reveni la primul. Ma uit atenta la el, este neschimbat, ma urc, merg pana la jumatate si realizez ca este doar iluzia binelui, este atat de complicat incat imi face atat de mult rau si vreau sa cobor, incerc sa cobor, vreau sa ma arunc si nu pic bine pe plasa si ma lovesc. Nu e mare lucru, imi spun, e doar o rana, se vindeca ea in timp.

Ma intorc la al doilea panou, il urc, si pe la jumatate vreau sa cobor si de pe el, nici el nu imi face bine, nici el nu mai imi place, stiu cum sa ma arunc pentru a avea o cazatura armonioasa, imi spun in sinea mea, si imi dau drumul, si iarasi ma lovesc si iarasi imi spun ca sunt doar niste rani care vor trece in timp.

De atunci, pe decursul a 4 ani, am incercat mai multe panouri, fiecare frumoase in felul lor, unele complicate, altele prea simple si prea banale, nici nu mi-au trezit interes, una a fost mai speciala, m-am chinuit obsesiv sa o cuceresc, si pana nu m-am uitat mai atenta in sus pentru a vedea ca deja este cucerita, nu am vrut sa renunt si atunci am ales sa cad in gol, sa nu mai imi calculez caderea. Si am picat, si m-am lovit rau de tot dar tot mi-am spus ca se va vindeca in timp.

Am poposit un timp la un panou oarecum sigur, linistit, care sa nu mai imi dea multe batai de cap, am schimbat planurile in timp ce eram cocotata pe el de nenumarate ori, am urcat si am coborat de am uitat numaratoarea, am picat si m-am lovit de nu mai aveam rabdare sa stau si sa ma curat, sa ma bandajez, hotarata sa o iau din nou de la capat, sigura ca voi reusi.

Cred ca intr-una dintre cazaturi m-am lovit si la cap, altfel nu imi explic de ce tot am incercat, cand era evident ca nu voi reusi, ca nu este panoul potrivit mie. Si dupa ce intr-un tarziu am hotarat ca nu este panoul potrivit pentru mine, am trecut la altele, 3 la numar, fascinante imi pareau, usoare si provocatoare. Am inceput sa ma catar cu o viteza nebuna, haotica, mi-am rupt unghiile pana la sange, mi-am rupt adidasii, mi-am rupt hainele, dar tot nu m-a interesat, eu continuam sa urc, credeam ca merita efortul, sunt doar panouri diferite. La un moment dat, am spus ca renunt la sportul acesta, nu e de mine, si am hotarat sa stau, sa fac o pauza si atunci mi-am dat drumul, in speranta ca plasa mea de siguranta inca mai rezista...ce asteptare nerealista. Am picat, pe spate, am auzit zgomotul produs de pamant la intalnirea spatelui meu. Cred ca pentru cateva ore am fost inconstienta si am vazut cum se deruleaza toata viata pe langa mine. Am fost singura jos, doar eu cu mine.

Am deschis ochii, mi-am miscat usor degetele de la maini, apoi de la picioare, ma puteam misca, asta era de bine, mi-a luat ceva pana sa ma ridic de pe jos. M-am dus acasa, mi-am facut un dus, mi-am luat haine curate si am inceput sa hoinaresc prin lume, constienta si inconstienta in acelasi timp. Aveam alte preocupari, renunatasem de mult la catarat, pana intr-o noapte de mai, la inceput de vara, cu luna plina, cand in fata mea a aparut un barbat care si el se catara. Stiam ca si el practica acest sport, nu stiam foarte multe din variate motive.

De atunci am impartit pasiunea comuna pentru catarat. El a venit ca un dus rece, ceva „revergorant”, vorba unui prieten, un panou total nou, echipament nou, idei noi, tehnici noi, lucruri la care ma gandisem si eu de ceva timp dar mi-am spus ca nu e timpul sa le incerc.

Si am inceput sa ma catar, din nou. Am aplicat tehnicile lui care se mulau foarte bine cu ale mele, uneori ma opream din drum pentru a ma odihni, pentru a-mi trage sufletul, pentru a ma obisnui cu noul, pentru a-l putea asimila si folosi natural, asa cum simteam. Recunosc, m-am uitat de cateva ori in jos si mi-a fost frica ca atunci cand voi cadea ma voi lovi atat de rau incat o sa fie nevoie de mult timp pentru recuperare. Am tras adanc aer in piept, mi-am facut curaj si am continuat sa ma catar.

Am hotarat, de cateva saptamani, sa raman la acest panou, imi place tare mult. E atat de nou incat pare atat de nesigur, poate, ar spune unii, dupa 3 luni de catarat ar fi trebuit sa cunosc multe din el, sa-mi fie mai usor si sa prezinte mai multa siguranta. Da, poate asa si este, dar stiu ca atunci cand incerci ceva de mai multe ori si nu merge cum ai dori, trebuie sa schimbi, si o schimbare majora e mereu grea. Eu am ales sa schimb, a fost alegerea mea si acum traiesc schimbarea.

As vrea uneori sa stiu ca urmatorul pas pe care il fac o sa fie sigur, as vrea uneori sa stiu ca mi-am reparat plasa de siguranta, am facut-o puternica si rezistenta si atunci cand voi cadea, nu ma voi lovi atat de tare. As vrea, daca ar fi sa renunt sa stiu sa cobor incet, sa fiu inteleapta, nu sa ma arunc din nou in gol si sa ma astept sa nu ma lovesc. Uneori, cand ma opresc din drum, ma mai uit la degetele mele si vad urmele lasate de celelalte cazaturi, imi ascult bataile inimii care se accelereaza in primele minute cand sunt catarata, ca mai apoi sa-si ia cursul normal.

Stiu, sunt constienta, cu cat ma catar mai sus si nu imi iau macar minimum de masuri de siguranta cu atata lovitura va fi mai puternica.

E nou totul, eu, tu, panoul, intr-o masura si plasa de siguranta. E nou, e fantastic de placut, imi testez limitele, incerc, savurez, dar nu ma joc, stiu cat de multe ar implica asta. Da, imi place acest panou, imi place mai mult decat mi-am propus sa imi placa, imi place atat cat pot tine sub control si sa nu devin iarasi haotica in miscari, imi place atat de mult incat sa nu ma ranesc iar singura, imi place cat sa ma tina constanta, sa nu renunt sau sa ma plictisesc si sa vreau sa ma catar pe alte panouri.

Dar, si aici exista un dar....ca toate sporturile extreme, ai nevoie de pasiune, de exercitiu, de o minte limpede, de concentrare, de o buna intuitie. Ceva nu inteleg la acest panou, oricat de mult imi place si cat este de tentant ceva imi pare nesigur si stiu ca urc pe riscul meu, tu doar ma chemi, ma indrumi uneori, mai imi dai mici directii si premii la fiecare reusita, uneori nu vreau sa vin, stau pe loc, nu te ascult, ma opun, ma revolt.

Stiu de ce am ales acest panou, stiu care sunt beneficiile, stiu ce primesc, stiu cum ma simt cand ma catar, ti-am spus si tie, poate nu toata partea, mi se urca inima in gat in primele minute si cu fiecare inghititura incerc „sa o cobor”. Tie ti-am spus varianta light si acum ma intreb de ce fuge lumea de sinceritate.

Chiar, cerem de la cei din jur sa fie sinceri cu noi si atunci cand sunt ne suparam, sau cand ni se cere sa spunem adevarul de multe ori il ocolim sau il spunem pe jumatate.

Ni se spune de multe ori sa nu ii aratam unui barbat ca il placem, sa fim dure si indiferente, pentru ca asa ii starnesti interesul, si el te va cauta, tu doar stai, ca nici tie nu iti place cand cineva ti se ofera pe tava. Oarecum sunt de acord, dar nu este vorba de oferitul pe tava, este vorba de a spune ceea ce gandesti, si daca nu este prea mult, sa spui ceea ce simti.

Eu pana acum aproximativ 2 ani am fost handicapata emotional, am o latura emotionala foarte dezvoltata si foarte haotica si imi era greu sa ma impac cu ea. Pana intr-o zi cand am luat-o in sedinta si pe ea si pe domna ratiune si le-am predat o lectie. Si in fiecare zi le predam cate o lectie noua pana am ajuns oarecum, momentan, la un echilibru. Cu siguranta daca nu eram echilibrata, picam de foarte mult timp de pe panoul acesta.

Stiu ca atunci cand sunt realista si vad efectiv ce este in fata mea, nu ce as vrea eu sa fie, nu ce imi imaginez eu, nu am sa ma aleg cu multe zgarieturi. Aleg sa fiu sincera si directa, uneori supar, imi cer scuze, nu asta este intentia mea, inca mai lucrez la diplomatie si omaneii sunt foarte diferiti si oricate carti ai citi, oricat ai experimenta, tot vei rani pe cineva cu fapta sau cu un cuvat, sau poate mai multe. Exista n motive pentru care un om alege sa faca un lucru, sa se comporte intr-un anumit fel, sa spuna ceva, si atunci nu il poti cataloga si incadra intr-un tipar, cel mai intelept este sa astepti sa vezi daca ceea ce spune este echivalentul faptelor lui. Si daca ai nelamuriri, cel mai bine este sa intrebi, sa fii lamurita.

Eu am ales, sunt constienta de tot, de alegerea mea, de panoul pe care ma catar, de piedicile pe care trebuie sa le trec, dar uneori nu-ti inteleg semnalele, te intreb, ma lamuresti si apoi apar altele, unele sunt contradictorii si atunci iar sunt bagata in ceata.

Da, uneori e ceata pe panou, ne prinde zorii zilei si nu te mai vad bine, poate de la oboseala, poate din diverse motive si atunci aleg sa cobor un timp, sa ma odihnesc, sa-mi iau un ragaz. Mi-ai spus cand eram pe la inceputul cataratului: „Fa ce simti!” Te-am intrebat daca si tu faci la fel. „Ueori, nu tot timpul”, a fost raspunsul tau. E complicat si simplu in acelasi timp, e greu si usor, doare si e bine, sunt trista si ma bucur, mi-e dor si nu imi lipsesti, vreau sa ma risc dar vreau sa si pastrez. M-am gandit acum cateva zile sa maresc miza, sa indrazanesc sa urc mai sus, dar aveam un risc atat de mare incat as fi putut sa pierd totul si nu am vrut asta si atunci am zis ca e mai bine sa mai astept si bine am facut. Mi-ai dat tu ceea ce eu inconstient ti-am cerut, eram la un pas de a cadea in gol atunci, ai venit la momentul potrivit si atunci m-am reechilibrat si am inceput sa urc din nou.

Azi m-am uitat iar in jos, e mare distanta pana la plasa mea de siguranta, m-am clatinat usor, m-a trecut un fior de spaima, tu apari si dispari, uneori merg cu ochii inchisi pe panou, uneori ma leg singura, e adrenalina pura, imi place, dar azi m-am dezlegat. „Ce ar fi viata fara putina nebunie?” imi spui tu si eu zambesc pentru ca pledez pentru acest lucru.

Nu exista retete pentru fericire, fiecare si-o imagineaza in felul sau, fiecare o traieste in felul sau, fiecare o simte in stilul propriu si carateristic, refuz sa dau retete, refuz sa ma supun multimii si dogmelor, refuz sa fiu banala si simpla, spun ceea ce gandesc, fac ceea ce simt, ma accept asa cum sunt. Orice inceput de drum, fiecare panou are farmecul lui, eu il traiesc acum pe al meu si nu ma intereseaza alte pareri pentru ca nici eu nu imi dau cu parerea despre alte panouri, stiu ca fiecare are motive intemeiate pentru care alege sa se catere pe un anumit panou, chiar daca mie mi se pare extrem de persiculos si nesigur.

Pledez pentru sinceritate, mi-e foarte bine, e ceva atat de nou si vechi in acelasi timp, e frumos si infricosator si as vrea din suflet sa invatam sa nu-i mai judecam pe ceilalti pentru alegerile lor, cred ca fiecare stie ce e mai bine pentru el si de ce alege sa ramana langa un om. Din exterior totul e diferit, dar ce simt ei, ce se intampla in intimitatea lor, experientele traite, amintirile acumulate, fac din relatia lor sa fie frumoasa si chiar nu au nevoie de cineva sa umble dupa ei cu un carnetel in care sa le bifeze ce plusuri si ce minusuri are relatia lor. Nu avem dreptul sa facem acest lucru, ne-am nascut liberi si suntem liberi sa alegem cum vrem sa ne petrecem timpul si langa cine dorim. Pentru ca pana la uram, hai sa fim serioase, cine iti garanteaza ziua de maine?

Gandeste-te bine la asta.

Cine iti garanteaza ziua de maine?

E simpla intrebarea, dar te provoc sa treci peste cuvinte, simte intelesul lor. Pe mine m-a luat o usoara teama cateva secunde cand am inteles si am meditat asupra ei. Si atunci care mai este rostul mastilor pe care le purtam, a minciunilor, a falsitatilor, a piedicilor pe care ni le punem? Pretuieste viata care ti-a fost data, bucura-te cum stii mai bine de ea, cu cine vrei tu si sincer, te rog sa nu iti mai pese de ce parere au cei din jurul tau.

Curaj si iubire,

Lavinia Nica