Comportamentul deviant - Forme particulare ale comportamentului deviant.

A. Conduita deviantă de simulare  - reprezintă o formă particulară şi, în acelaşi timp, specifică de manifestare a dezadoptării sociale. Această formă de exprimare a devianţei, situată la limita dintre normal şi patologic, tinde să scoată în relief patologicul, din punct de vedere somatic sau neuropsihic.
Simularea foloseşte predominant forme subiective de exprimare pornite uneori dintr-o necesitate instinctuală.
Virgil Tiberiu Dragomirescu, doctor în medicină legală în lucrarea sa „Psihologia comportamentului deviant” face distincţia celor trei categorii particulare :
-    simularea preventivă
-    simulară contaminativă
-    forma de disimulare.
Forma de simulare preventivă  subliniază caracterul premeditat şi conştient  şi conştient  de inducere în eroare care anticipează un act, fiind o formă predeviantă, preinfracţională.
Forma de simulare contaminativă este specifică colectivităţilor cu regim special (detenţie, şi alte medii restrictive) , determinată de situaţii de frustrare, în care iniţiativa, în primul rând personalităţilor dizarmonice (simularea unor intoxicaţii sau boli infecţioase).
Disimularea  este conduita deviantă care reflectă o motivaţie psihopatologică  particulară, la care se adaugă, ca o  condiţie favorizantă, o situaţie psihologică sau de ordin social, de frustrare, de îngrădire a drepturilor subiectului.
Participanţii la acţiunea  judiciară (infractor, victimă, martor) devin reticenţi, suspicioşi, temporizează sau, dimpotrivă dau răspunsuri evazive în discuţiile cu poliţiştii.
Problema psihologică de bază a simulării este legată de sinceritate şi minciună. Ea are un substrat  de apărare şi conservare, apărut în mod reflex în situaţii conflictuale. Fiecare simulator îşi compune un tablou de simptome  corespunzător, temperamentului, resurselor  intelectuale sau imaginative şi capacităţilor sale de rezistenţă fizică nou psihică.

B. Conduita deviantă autodistructivă – în această perspectivă , comportamentul agresiv este orientat nu numai în afara subiectului ci şi asupra sinelui. Astfel, trebuie să diferenţiem între actele comportamentale autodistructive, forma cea mai gravă fiind sinuciderea şi actele comportamentale care pot periclita sănătatea şi echilibrul organismului (fumat, alcool, droguri). Elementul esenţial de diferenţiere îl constituie desigur prezenţa intenţiei autodistructive.
O formă particulară de simulare care face trecerea către conduitele autodistructive, este comportamentul deliberat de autorănire. Aceasta se explică  prin tensiune agresivă, impulsivitate, dezinhibare instinctiv-emoţională, care se manifestă prin  autodescărcări agresive: automultilarea, autolezarea traumatică, solicitarea unor intervenţii chirurgicale (plăgi tăiate, înţepate, arsuri, înghiţirea de obiecte metalice).
Comportamentul deliberat de autorănire este determinat şi de anumite condiţii de mediu şi situaţie, în care se află personalitatea deviantă la un moment dat.
Exemplu:  N.G. condamnat pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie,  în timp ce se afla încarcerat în Penitenciarul Craiova, şi-a produs mai multe plăgi tăiate la membrele superioare sperând ca prin acest act violent să fie internat într-o unitate spitalicească din sistemul sanitar civil, sperând astfel că va putea intra în legătură cu complicii săi  care nu au fost cercetaţi de organele de poliţie;
D.I. infractor recidivist, arestat pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie  în timp ce se afla în arestul I.P.J. Olt a înghiţit o lingură  din dotarea locului de detenţie cu scopul internării în cadrul spitalului judeţean Olt  şi de  a evada.
B.R. infractor recidivist arestat preventiv pentru săvârşirea infracţiunilor de tâlhărie şi viol în dimineaţa zilei în care urma să fie ascultat de procuror  şi-a legat buzele cu o sârmă provenită de la grilajul metalic al curţii de plimbare.
Tipul particular şi major, atât ca intensitate de manifestare, cât şi ca reflectare socială a conduitei deviante autodistructive, este suicidul.
Din punct de vedere psihologic şi psihopatologic , suicidul reprezintă o autodistrucţie specifică, reacţie comportamentală  de tip antisocial care implică factorul individual instinctiv şi cauzele psihopatologice specifice ca : delirul, halucinaţiile, ideile ipohondrice, melancolia.
Structural, pot fi diferenţiate trei categorii de suicid (Mitrofan N. , 1992) şi anume:
- Suicidul  ameninţare. Indivizii care ameninţă cu suicidul , folosesc ameninţările pentru atingerea anumitor scopuri în viaţă. Ei sunt oricând pregătiţi să-şi finalizeze  intenţia, mai ales atunci când există semnale că nu-şi pot atinge scopurile.
Exemplu: G.H. din municipiul Slatina întrucât nu a reuşit să obţină o locuinţă din fondul locativ de stat , a escaladat releul postului de televiziune local, ameninţând că se sinucide în condiţiile în care Consiliul Local nu-i va soluţiona cererea. La faţa locului au fost prezenţi reprezentanţi ai Consiliului Local cât şi al Poliţiei municipiului Slatina şi în urma tacticilor adoptate cu ocazia negocierilor cel în cauză a renunţat la ameninţare şi a coborât la sol pentru continuarea discuţiilor.
-    Suicidul tentativă  - spre deosebire de cei care ameninţă, aceştia sunt mult mai ambigui în intenţia lor, fiind foarte zgârciţi în comunicarea sentimentelor suicidare.
Exemplu: P.I. în urma unei crize nervoase datorate  pierderii locului de muncă a încercat să se sinucidă prin spânzurare . Întrucât bazinul de apă de la instalaţia sanitară  nu a rezistat greutăţii celui în cauză suicidul a rămas în forma de tentativă.
-    Suicidul reuşit – din această categorie fac parte cei care au mai avut cel puţin o tentativă suicidară în perioada anterioară. Sinucigaşii reuşiţi sunt reprezentaţi în cea mai mare măsură, de indivizi care încercând să se sinucidă, au fost salvaţi la timp sau de cei care au fost în mai mare parte hotărâţi să moară.
În tendinţele actuale constatate cu privire la comportamentul autodistructiv se pot observa că toxicomania poate fi încadrată la categoria  conduitelor autodistructive pasive. În mod cert viteza şi extinderea toximaniilor cu alcool şi drog constituie pentru conduita umană cel mai periculos flagel, pe de o parte prin efectele degenerative ale structurii biologice umane, pe de alta prin forţa de proliferare a agresivităţii şi violenţei în societate.

C. Conduita deviantă heterodistructivă - comportamentul heterodistructiv este expresia nu numai a unei agresivităţi potenţiale deosebite ca o tulburare a comportamentului emoţional ci este strâns legată de personalitatea specifică  individului , fiind influenţată de temperament şi voinţă.
Stabilirea formelor definitorii ale acestei probleme presupun nuanţarea noţiunilor de agresivitate şi violenţă.
Virgil Dragomirescu denumeşte distructiv, tipul agresiv de comportament deviant. Astfel atitudinea agresivă este caracterizată prin scopul distructiv pe care îl urmăreşte, iar violenţa ca o conduită agresivă acută, caracterizată în special prin folosirea forţei fizice .
Acelaşi autor a sistematizat comportamentul distructiv prin stabilirea unor relaţii între agresivitate şi delicvenţă :
-    comportamentul agresiv nediferenţiat, ocazional fără răsunet antisocial obligatoriu sau imediat;
-    comportamentul agresiv delictual  propriu zis , permanent în a care există  un comportament specific criminal;
-    comportamentul agresiv ca expresie integrantă nemijlocită a unei stări patologice fie preexistente fie dobândite în modificările de personalitate.
Întrebarea care se pune  în ceea ce priveşte conduita deviantă heterodistructivă  este următoarea:  Agresivitatea este o trăsătură înnăscută  sau dobândită ?
Specialiştii au concluzionat următoarele:
-    agresivitatea este înnăscută  - poziţie susţinută de S.Freud şi K. Lorenz în viziunea cărora agresivitatea este un instinct ;  oamenii se nasc cu instinctul de agresa şi de a fi violenţi. Întrucât această presiune ereditară nu poate fi înlăturată  este necesar ca în procesul influenţării educaţional – culturale , să se găsească modalităţi nedistructive de canalizare a tendinţelor agresive ;
-    agresivitatea este un răspuns la frustrare  - poziţie susţinută de teoria frustrare – agresivitate formulată de J. Dollard în concepţia căruia agresivitatea este determinată de condiţiile externe şi anume : agresivitatea este întotdeauna o consecinţă a frustrării, iar frustrarea întotdeauna conduce către o anumită formă de agresivitate .
-    agresivitatea este un comportament social învăţat, răspuns care are la bază teoria învăţării sociale a agresivităţii conform căreia comportamentul agresiv se învaţă prin învăţare directă (recompensarea sau pedepsirea unor comportamente) şi prin observarea şi imitarea unor modele de conduită ale altora mai ales ale adulţilor .
​

Citeste mai mult:

Violenta in familie

Acest articol nu poate fi preluat fara acordul nostru.