Dependenta in cadrul cuplului

Postat de Psiholog Lupitu... la 28 Septembrie, 2009 - 07:52

DEPENDENTA AFECTIVA- Dependenta in cadrul cuplului În anumite situaţii, ni se întâmplă destul de des să ne gândim la sau să discutăm despre noţiunea de “dependenţă”, referindu-ne, în fond, într-un fel sau altul, la lipsa autonomiei. Cum poate fi descrisă o persoană lipsită de autonomie? Este o persoană care nu izbuteşte, cel puţin în anumite situaţii, să se bazeze pe sine şi tinde să se sprijine pe umărul altcuiva. Bazându-se sistematic pe ajutorul altcuiva, ajunge să fie dependentă. Dependenţa se manifestă şi în cadrul cuplului, iar în acest caz este chiar de dorit să existe un anumit grad de dependenţă, pentru că prin aceasta legăturile dintre cei doi devin mai solide, mai stabile şi apar, iată, motive suplimentare ca unul să se simtă legat de celălalt. Acest tip de dependenţă este în relaţie cu o stare de armonie a cuplului, despre care nu se poate vorbi însă atunci când se instaurează un tip de dependenţă “patologică”: unul dintre membrii cuplului devine absolut dependent de celălalt, sufocându-l în cele din urmă cu nevoile sale de atenţie, de sprijin, de îndrumare. El creează celuilalt “obligaţii” şi devine, mai devreme sau mai târziu, o adevărată povară. De regulă, în momentele de conturare a cuplului, dependenţa este un instrument al partenerului mai puternic (dominant chiar), folosit ca o dovadă de iubire. Acesta poate solicita, iniţial, opinia celuilalt, ca dovadă a interesului pentru acesta/aceasta şi a încrederii. Pe de o parte, în timp, primul poate ajunge în situaţia de a nu mai iniţia nicio acţiune fără consultarea celuilalt sau, dimpotrivă, apetenţa pentru acţiune a “consultantului” perpetuu poate fi diminuată. Întâlnim deseori cupluri în care soţul sau soţia nu poate face un pas fără aprobarea (chiar şi de principiu) a celuilalt; uneori chiar, acest pas nu poate fi realizat dacă nu există apropierea fizică a celuilalt. Pe de o parte, la început, acest tip de relaţie poate fi privit favorabil (atât din interiorul cuplului, cât şi din afara acestuia), dar, pe parcurs, poate genera reacţii de respingere. Formele dependenţei sunt diverse. Vorbim despre dependenţă psihointelectuală, atunci când partenerul dependent ajunge să vadă lumea prin ochii celuilalt, ajungând să adopte aceleaşi opinii şi atitudini, fie că ele se referă la moravuri sau chiar la politică. Dependenţa fizică şi emotivă determină un partener ca nici măcar să nu-şi poată imagina că ar putea avea relaţii sentimentale sau sexuale cu alte persoane. În cazul dependenţei sociale, partenerul dependent trăieşte în umbra celuilalt fără să reuşească să-şi contureze un spaţiu autonom sau o cale proprie de afirmare socială şi profesională. De aici, şi dependenţa economică. Se întâmplă chiar ca partenerul dependent să ajungă în situaţia de a nu urmări să-şi continue studiile sau să-şi găsească o slujbă mai bine plătită sau de reputaţie în ochii lumii, de teamă de a nu ştirbi cu ceva imaginea de autoritate socială şi în cuplu a celuilalt. În ce-l priveşte în mod particular pe bărbat, se întâlneşte uneori şi “dependenţa oedipiană” a acestuia faţă de mamă (mai rar însă, la fată/femeie, cea faţă de tată). Dependenţa de “soţia-mamă” apare frecvent la bărbaţii singuri, care au trăit timp îndelungat în apropierea şi sub autoritatea mamei (eventual văduvă sau divorţată) şi de care s-au detaşat cu dificultate. Pentru aceştia, mama ajunge să fie un prototip de femeie ideală. Ei îşi caută o parteneră de viaţă care să întrunească în mare măsură calităţile reale sau atribuite mamei şi, dacă o întâlnesc (uneori preferă ca această parteneră să fie chiar mai vârstnică), aceasta ar trebui să preia toate rolurile mamei, la care se adaugă rolul de amantă. Se consideră de regulă că relaţia fiică – tată poate fi mai echilibrată, mai puţin generatoare de dependenţe, astfel încât fiica va da dovadă de mai mult echilibru în maturizarea sa şi în alegerea tipului de partener. Se întâmplă, totuşi, ca unele fete, care au idealizat îndelung şi profund figura paternă, să trăiască “incestul imaginar”. Ele caută să suprapună prototipul idealizat al tatălui asupra soţului, situaţie care generează mari deziluzii şi traume. La cuplurile unde soţul este mult mai vârstnic decât soţia se poate întâmpla ca imaginea idealizată a tatălui să fuzioneze cu cea a soţului, care devine, astfel, un tătic cu care relaţiile sexuale sunt permise. Se numeşte “dependenţă de întoarcere” acel tip de dependenţă întâlnit uneori la femei realizate profesional, evoluate cultural, dar care, la un moment dat, sunt gata să abandoneze totul pentru a căuta dependenţa de un bărbat, adesea inferior. Care este portretul partenerului perfect? Acea persoană care le acordă atenţie exclusivă şi permanentă. Dependenţa de dragoste se rezumă la un singur aspect fundamental: dorinţa de a găsi şi regăsi întreaga lume într-un singur partener. Nimeni şi nimic nu îl poate egala. Pentru că procesul de maturizare şi împlinire spirituală le este îngrădit cu brutalitate, dependenţii de dragoste se fixează pe figura partenerului, cu care ajung să se identifice. Credinţa lor este aceea că orice defect major li se va corija odată ce vor fi iubiţi de o persoană 'mai bună' decât ei. Ca atare, aceştia se mândresc în mod excesiv cu partenerul lor, ajungând să se simtă una şi aceeaşi persoană cu el. Ba mai mult, consideră ca realizările partenerilor li se datorează lor în mare parte. Teama de schimbare şi eşec îi conduce să îşi înăbuşe partenerii şi să dorească chiar ca relaţia lor să stagneze. Schimbarea este echivalentă cu pieirea. Nevoia lor disperată de iubire atrage după sine şantaje emoţionale şi comploturi amoroase prin care să elimine posibila concurenţă. Resentimentele şi dezamăgirea că sunt condamnaţi la singurătate conduc la soluţii extreme de mult ori. Dependenţa de dragoste este adesea puţin luată în serios şi denigrată în raport cu alte feluri de dependenţă. Poate şi pentru că sună diferit şi un pic exagerat. În realitate, este extrem de dureroasă şi periculoasă pentru ambii parteneri într-o relaţie, chiar dacă este mai puţin distructivă decât celelalte dependenţe. Codependenţa este una dintre problemele pe care le au mulţi oameni, dar despre care foarte puţini au curajul să vorbească. Aceasta întrucât, în majoritatea cazurilor, ea este de multe ori greşit asociată exclusiv cu alcoolismul sau cu altă formă de dependenţă la fel de gravă (de antidepresive, de exemplu). În realitate, de multe ori este vorba de o formă de dependenţă emoţională patologică, care însă nu are nimic de a face cu problemele menţionate anterior. Ceea ce nu înseamnă că ar fi mai puţin gravă sau mai puţin lipsită de importanţă. Originile acesteia provin, cel mai adesea, din copilărie. Astfel, dacă la acea vârstă nu a existat suficientă empatie, căldura şi înţelegere pentru copil, este posibil ca, ajuns la maturitate, acesta să încerce să obţină aprecierea de care are nevoie apelând la ceilalţi şi agăţându-se de ceea ce cred aceştia despre el. O boală cronică în familie, divorţul părinţilor, pierderea timpurie a unei surori sau a unui frate pot fi de asemenea nişte variante (în ultimele două exemple se adaugă de obicei şi un foarte pronunţat sentiment de vinovăţie). Indiferent despre care dintre explicaţii este vorba, nu se prea discută despre acest lucru. Persoanele aflate în această situaţie nu au avut ocazia să vorbească nici în copilărie despre ce simt şi ce se întâmplă; au crescut cu gândul că nu are niciun rost să-şi exteriorizeze sentimentele din acest punct de vedere, întrucât oricum acest lucru nu ar rezolva nimic. Lipsa de încredere în propria persoană şi dependenţa de ceea ce cred cei din jur constituie un nedorit "cocktail" cauzator de multe ori de eşec, atât în plan profesional, cât şi personal. Teama că nu reuşesc să se ridice la înălţimea aşteptărilor îi determină pe aceştia să-şi fixeze ei înşişi un "plafon" foarte ridicat, fapt la care se adaugă perpetua teamă "Dar dacă nu voi reuşi?". Mai mult sau mai puţin conştient, caută mulţumirea de sine în încercarea de le face pe plac altor persoane, dar, chiar dacă se întâmplă acest lucru, nu se simte bine cu sine. Aceasta întrucât nu simte că ar merita aprecierea primită. Prin urmare, se poate spune că se învârte într-un cerc vicios. Citeste mai mult: