Inca din Republica lui Platon artele au fost impartite in superioare sau inferioare, in functie de gradul de dependenta fata de imagine si imaginar. Asa numitele “arte reproductive”, in care functia mimetica, imitativa este preponderenta au fost asezate la un nivel inferior. Astfel, in mod traditional, vizualul a ramas in sfera “artisticului”, a realizarii esteticului ca “placere” inferioara.  Din aceasta cauza incercarile moderne de re-evaluare a vazului au vent mai ales dinspre spatiul estetic. Folosind formula lui Umberto Eco, exista mai multe nivele la care se realizeaza semnificatia estetica, prin exercitarea mai multor functii simultan: emotionala, poetica, referentiala. in plan vizual functia estetica se produce prin dinamica dintre doua modalitati de exprimare ambiguitate si concentrare a sensului.

Deschiderea conceptuala adusa de Erwin Panofsky prin revitalizarea termenului de iconic a condus in aceasta discutie la re-formarea unui concept ce apartinea spatiului in care cultura scrisa nu devenise inca forma superioara si suprema de manifestare a gindirii umane. Trecând in revista principalele teorii pictoriale, Walker si Chaplin, vor identifica in interiorul imaginilor patru tipuri de priviri: privirea artistului, a producatorului mesajului vizual catre subiectul ce urmeaza sa fie inregistrat; schimbul de priviri intre personajele descrise; privirea spectatorului orientata spre imagine si privirea dintre personaje si spectator. Geometria schimbului de priviri si dinamica interioara a raportului privirilor constituie unul dintre aporturile majore ale acestei perspective. Ea a fost completata de reocuparea pentru modul de realizare a perceptiei in sens psihologic, reprezentata de Rudolf Arnheim si Richard Gregory. Relatia dintre cunoastere – modul cum se realizeaza interpretarea la nivelul creierului – si realitate a fost descrisa ca o relatie conditionata de informatiile cerebrale. “Ochiul interior” al mintii este de fapt cel care vede, psihologia formelor descriind vizualul in sens strict perceptualist. Ernst Gombrich a preluat o serie din speculatiile psihologismului si le-a amplasat in plan artistic. Pentru perspectiva estetica, Rudolf Arnhei face o prima sistematizare a conceptului de vizualitate, analizând si definind existenta unei gândiri vizuale. Esentialmente, Arnheim sustine ca perceptia este modalitatea fundamentala prin care functioneaza mintea umana. Noi gândim recunoscând forme; toate conceptele cu care lucram si prin care actionam nu sunt altceva decât imagini. Preluând o sintagma a lui Aristotel, Arnheim sustine ca “… sufletul nu gândeste niciodata fara o imagine”.

Privirea spectatoriala a devenit treptat tot mai interesata nu de ceea ce vedea, ci de modul in care perceptia era transmisa si consumata. Vizibilul se pune in slujba invizibilului, intentia artistica fiind apropierea dintre obiectul vazut si cel care il vede prin anihilarea separatiei anterioare dintre subiectul perceptiv si obiectul perceptiei. in aceasta categorie de artisti ar intra Cezanne, Gauguin, Duchamp si incercarile estetice de integrare a picturii si a poeziei, a sintezei dintre figuri si imagini. Desi e adevarat ca poetica inceputului de secol a inceput sa se axeze asupra obiectelor, in incercarea de a depasi nivelul strict al discursului, modelul mallarmean si modernismul tirziu, experimentalismul caligramelor si spleenul vizual al lui Marcel Proust, nu reusesc sa contureze o filosofie vizuala distincta. John Berger va face un demers istorico-estetic similar, incercând sa delimiteze termenii de comparatie intre arta vizuala a picturii europene renascentiste si clasice si “cultura publicitatii” utilizând ca termen esential de raportare la iconic pozitia detinuta de obiectul de arta, o relatie descrisa intre activitate si pasivitate.

Saltul real s-a facut insa in momentul când tatonarile speculativ teoretice au gasit expresie concreta in mijloacele tehnice. Nivelul vizual incepe sa fie valorizat o data cu noile tehnologii de comunicare in masa. Ascensiunea fotografiei, a cinematografului si a televiziunii in ordinea importantei si cantitatii de informatie raspândite face ca aceste mijloace sa isi creeze propriile paradigme ideatice, estetice si ontologice. Regis Debray va duce mai departe concluziile estetizante, transferându-le in ceea ce el numeste mediosfera. Disputa dintre idol si iconic, adica dintre reprezentarea imediata si prezenta imediata, are un rol central pentru intreaga cultura mediteraneana. Concluzia lui Debray este ca puterea exercitata de imagine consta in prezenta ei. Ultima generalie de medii de transmitere a informatiilor conduce insa la adâncirea rupturii dintre prezenta reala si prezenta virtuala, realitatea transferându-se in hiperrealitate. in videosfera, moment cultural ce ar urma logosferei, totul este traductibil vizual, iar adagiul generic ce o guverneaza e “tot ce nu se intâmpla pe ecran nu exista”. Finalitatea unei astfel de modificari paradigmatice presupune o mutatie in insasi prezenta sociala a indivizilor. Conceptele prin intermediul carora functiona logosfera si pe care aceasta le-a impus gindirii sociale (natiune, clasa sociala, popor scl.) isi pierd consistenta in spatiul vizual, unde individul este singurul punct in care realul se mai constituie.

Sursa: www.phantasma.ro