CAUZELE DEPENDENŢEI | Psiholog Psihoterapeut Psihiatru Coach | E-psiho.ro
Inregistrare
Autentificare
Inregistreaza-te
ca Specialist si promoveaza-ti articolele, evenimentele sau joburile
Pagina de facebook e-psiho Pagina de google plus e-psiho Canalul de twitter e-psiho Canalul de youtube e-psiho Feed RSS e-psiho Adaugare la bookmark e-psiho Adaugare ca motor de cautare e-psiho
Newsletter
Processing

CAUZELE DEPENDENŢEI

CAUZELE DEPENDENŢEI

 

DEPENDENTA AFECTIVA - CAUZELE DEPENDENŢEI

După Claude- Marc Aubry principalii factori care conduc la dependenţa afectivă sunt:
Teama singurătăţii ne determină să ne cramponăm de oricine putem, preferăm să fim cu cineva decât să fim singuri. Nevoia imensă de dragoste ne aruncă în braţele primului venit şi astfel acceptăm orice relaţie, oricât de nesatisfăcătoare ar fi ea.
O imagine de sine scăzută care determină un pattern comportamental care îl are în centru pe celălalt, iar persoana în cauză caută să îl facă pe celalalt fericit minimalizând dorinţele şi aşteptările proprii.
Teama de a fi părăsiţi datorită faptului că suferim dacă am fost părăsiţi de multe ori, determinând o carenţă afectivă importantă şi o lipsă de încredere în propria persoană şi în calităţile deţinute.
Complexul salvatorului. Este vorba de un mecanism compulsiv prin care încercăm cu tot dinadinsul să vindecăm şi ne salvăm partenerul împotriva voinţei acestuia, el nedorind să se schimbe. Să mai spunem ca acest complex poate determina la adepţii lui şi o utilizare perversă a cunoştinţelor lor în materie de psihologie. Aceştia îşi vor petrece mai mult timp analizând problemele celuilalt, manifestând un interes mai mic pentru propria persoană şi dezvoltare personală.

CARE SUNT INDICIILE?

S-ar putea să treacă nişte ani buni până să-ţi dai seama că nu este normal ceea ce ţi se întâmplă şi că ar trebui să schimbi ceva în sensul acesta. Poate că te gândeşti că eşti doar o persoană mai empatică şi mai sensibilă decât alţii. Dar, dacă ajungi la concluzia că toată lumea te caută pentru a ţi se confesa, este momentul să te întrebi de ce se  întâmplă acest lucru. Şi să încerci să fii sinceră cu tine când faci o asemenea "analiză".
Gândeşte-te la ceea ce te face fericită. Când simţi că eşti, cu adevărat, mulţumită de tine? Nu cumva (doar) atunci când primeşti confirmarea de la altcineva? Desigur, toţi avem nevoie de aprecierea celor din jur; dar, atunci când nu reuşim să ne găsim decât în felul acesta echilibrul, este un semn că undeva e o problemă.
Ai sentimentul că oferi mai mult decât primeşti? Fii sincer/ă cu tine însăţi şi nu încerca să "te minţi frumos". De altfel, puţini dintre noi fac asta cu adevărat, ţine mai degrabă de felul în care vrem să ne perceapă ceilalţi. Dar în forul tău interior, vei şti dacă răspunsul este afirmativ. Când acest lucru se întâmplă în repetate rânduri, şi cu persoane cu care ai diferite tipuri de relaţii (şeful, colegii de serviciu, familia, prietenii, partenerul), atunci ar trebui să-ţi pui unele întrebări.
Iată însă că, în ultimii ani, din ce în ce mai multe studii ştiinţifice riguroase au demonstrat că atunci când ne lăsăm atinşi de săgeţile lui Cupidon, întreaga fiziologie a organismului este bulversată, înregistrându-se perturbări similare celor din afecţiuni psihice redutabile.
De exemplu, în primele luni de idilă, un îndrăgostit descărcă în sânge aceleaşi cantităţi de serotonină ca şi o persoană care suferă de obsesii şi urmează tratament psihiatric. Cu alte cuvinte, cel puţin la începutul unei relaţii, ajungem să fim pur şi simplu obsedaţi (în sensul psihiatric al termenului) de persoana iubită, ceea ce la nivel corporal corespunde unei reale îmbolnăviri traduse prin valori modificate ale parametrilor biologici. Dacă ţi-ar trece prin cap să-ţi faci nişte analize amănunţite la scurt timp după ce ai cunoscut bărbatul vieţii tale, ai putea constata cu surprindere că "virusul" iubirii ţi-a dat peste cap toate circuitele încât mai ca ai avea nevoie de un specialist să-ţi prescrie nişte pilule.
Cum se face totuşi că suava atingere a dragostei, la care râvneşte fiecare fiinţă umană şi pe care poeţii au celebrat-o dintotdeauna mai presus de orice, declanşează în noi veritabile seisme, dovedind mai degrabă un potenţial maladiv? După Freud - părintele psihanalizei - orice întâlnire amoroasă reprezintă "coliziunea inconştientă a doua nevroze complementare", iar ceea ce iubim în celalalt este de fapt promisiunea rezolvării magice a rănilor noastre interioare.
Această ipostază devine relevantă în relaţiile de tip oglindă, în care fiecare îşi alege partenerul pentru capacitatea acestuia de a-i scoate în evidenţă calităţile. Principiul acestor legături narcisistice, bazate pe "efectul specular", este următorul: cu cât mă iubesc şi mă respect mai puţin, cu atât mai intens voi vâna un companion "reparator", dispus să-mi trimită o imagine cosmetizată, care să mă împace cu mine. Nu de puţine ori, îndrăgostirea ia forma unui raport de dependenţă afectivă, cuplul care rezultă fiind total asimetric (la femei funcţionează de exemplu modelul "infirmiera şi pacientul", iar la bărbaţi schema: "El - maturul, Ea - copilul, păpuşa, inocenta întruchipata etc."). Foarte interesant este şi tipul de alegere pe care psihologii îl numesc "schimb de disocieri": mă îndrăgostesc de cineva care are aceleaşi defecte cu ale mele, dar mult mai accentuate; astfel, celălalt devine depozitarul balastului, umbrei, "monştrilor" care mă deranjează în mine, iar eu mă simt eliberat(ă).
Prin intensitatea intimităţii pe care o antrenează, fiecare îndrăgostire produce o întoarcere brutală pe tărâmul ameninţător al rănilor din copilărie, dar şi iluzia că altcineva ne-ar putea rezolva conflictele interioare, umplând golul afectiv pe care părinţii n-au ştiut să-l gestioneze la timpul respectiv. Nu e de mirare că descoperirea "sufletului pereche" - capabil să ne "renască" într-o lume ideală şi sub chipul perfecţiunii - este trăită ca un veritabil "extaz"; departe de a fi armonios, acesta bulversează la nivel molecular întreaga funcţionare a organismului. Treptat însă, furtuna chimică declanşată de zeul iubirii scade în intensitate, pe măsură ce aura salvatoare cu care l-am investit pe celălalt se estompează şi începem să construim o relaţie mai realistă. Pe bună dreptate, un înţelept susţinea că cel mai indicat remediu pentru îndrăgostire este... dragostea adevărată.
Se poartă tot timpul ca nişte copii sau îi imită pe adolescenţii întârziaţi respingând orice responsabilitate. De ce refuză să crească? Iată descifrarea unui comportament care se înrădăcinează în copilărie.
Vieţii adulte, prea adesea conotată negativ, i se preferă copilăria sau adolescenţa din care venim şi din care sperăm să mai păstrăm câteva trăsături. Pentru că a fi adult nu înseamnă numai „încetarea procesului de creştere” (din latina, „adultus”), dar şi capacitatea de a lua decizii şi de a acţiona independent.
Nostalgia copilăriei
În spatele acestei dependenţe afective şi financiare se ascunde o teamă profundă faţă de asumarea responsabilităţilor, o dorinţă de a se refugia în copilărie pentru a fugi de lumea reală. Nostalgia copilăriei este adesea atât de puternică încât anumiţi indivizi sunt tentaţi, asemenea lui Peter Pan, să-şi întârzie intrarea în lumea adultă. Vorbim aici de „adolescenţi”. Un termen forjat de psihanalişti pentru a desemna „adulţii de toate vârstele care se infantilizează şi care trăiesc o prelungită, interminabilă adolescenţă”.
Acest refuz de a se comporta ca un adult dezvăluie o mare dificultate în asumarea responsabilităţilor.
Adolescenţii sunt cei care amână momentul în care este cazul să aibă o slujbă sau o viaţă afectivă stabilă şi păstrează un raport infantil faţă de regulile sociale. Acest comportament se dovedeşte problematic când persoanele în cauză devin ele însele părinţi, deoarece le transmit copiilor propria imagine şi nu pe cea a unui adult armonios format şi îi împiedică astfel să se proiecteze în viitor.
A nu mai fi în centrul atenţiei:
Indivizii care refuză să fie adulţi nu acceptă să nu mai fie unicul punct de interes al anturajului lor. Aceşti oameni mari care nu vor să fie astfel au adesea o viziune paradisiacă asupra copilăriei lor, pe care o idealizează şi o asociază cu imaginea copilului-rege şi cred că îşi pierd avantajele odată ce cresc, spun psihologii.
Ei confundă afecţiunea cu atenţia şi cu perioada când le era acordată din plin. A deveni adult este pentru ei asumarea riscului de a pierde atenţia celorlalţi şi nu vor să rişte.

Citeste mai mult:

 

Acest articol nu poate fi preluat fara acordul notru.

Adaugă comentariu nou

CAPTCHA
Această întrebare este pentru a testa dacă sunteţi un vizitator uman şi pentru a preveni spam-ul automat la trimiteri.
Imagine CAPTCHA
Introdu caracterele din imagine.