Catre sfarsitul Evului Mediu, maladiile mentale erau considerate a avea origini supranaturale. Sub Vechiul Regim, in spitale, cateva locuri erau rezervate pentru “nebuni”, dar caracterul patologic al starii lor nu era inca cunoscut. A trebuit sa vina Revolutia Franceza pentru ca acesti bolnavi sa fie incredintati medicilor, dar conditiile lor de viata in stabilimentele psihiatrice ramaneau mizere.

Imediat dupa cel de-al Doilea Razboi Mondial, psihiatrii s-au straduit sa dezvolte viata sociala a bolnavilor (terapie ocupationala, ergoterapie), dar mijloacele terapeutice erau limitate: izolare, hidroterapie, sedative, tratament moral. Numi in anii 1950 si-au facut aparitia medicamentele active in psihoze (dintre care si antidepresivele), ceea ce a contribuit la transformarea atmosferei din stabilimente si a facilitat abordarea psihoterapeutica a pacientilor.

   Dupa ce am descoperit ca formula fericirii mele se afla in mine, in lucrurile mici si in toate fericirile oamenilor cu adevarat fericiti, am mai descoperit ceva: fericirea se afla in multe alte locuri, de la muschii fetei, care se transforma cand starea de fericire ne transforma pe noi insine in indivizi mandri de a schita un suras chiar si atunci cand el nu isi gaseste locul, pana la sectiuni al creierului care, la randul lor, se transforma in momentele pretioase pe care le gustam din plin...    

  Despre asta si multe alte lucruri extrem de interesante vorbeste Stefan Klein in cartea cu acelasi titlu ("Formula fericirii").O carte pe care "am furat-o" de pe etajera colegei de camera si pe care am citit-o dintr-o rasuflare! O perspectiva stiintifica asupra fericirii nu e de ici, de colo si pe cuvant ca merita probat!