Catre sfarsitul Evului Mediu, maladiile mentale erau considerate a avea origini supranaturale. Sub Vechiul Regim, in spitale, cateva locuri erau rezervate pentru “nebuni”, dar caracterul patologic al starii lor nu era inca cunoscut. A trebuit sa vina Revolutia Franceza pentru ca acesti bolnavi sa fie incredintati medicilor, dar conditiile lor de viata in stabilimentele psihiatrice ramaneau mizere.

Imediat dupa cel de-al Doilea Razboi Mondial, psihiatrii s-au straduit sa dezvolte viata sociala a bolnavilor (terapie ocupationala, ergoterapie), dar mijloacele terapeutice erau limitate: izolare, hidroterapie, sedative, tratament moral. Numi in anii 1950 si-au facut aparitia medicamentele active in psihoze (dintre care si antidepresivele), ceea ce a contribuit la transformarea atmosferei din stabilimente si a facilitat abordarea psihoterapeutica a pacientilor.